Salina Turda

Salina Turda se găsește în zona Durgău-Valea Sărată din Turda. Intrarea în salină (prin galeria de acces Franz Josef) se făcea până în anul 2010 din str. Salinelor 54A (cartierul Turda Nouă), în prezent prin noua și moderna intrare din centrul turistic Salina-Durgău (Aleea Durgău nr. 7).

Salina Turda este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010

Zăcămintele de sare din Transilvania (exploatate sistematic în cursul vremii la Ocna Dejului, Cojocna, Turda, Ocna Mureș, Ocna Sibiului și Praid) s-au format cu 13,5 milioane de ani în urmă, într-o mare cu adâncime redusă și sub un climat tropical, foarte cald. Stratul de sare se întinde pretutindeni în subsolul Transilvaniei, având o grosime de circa 400 m. Straturile groase de sedimente depuse ulterior deasupra celui de sare au apăsat cu o greutate imensă stratul maleabil (plastic) de sare, care a căutat zone mai slabe ale scoarței terestre la marginea Transilvaniei, unde s-a ridicat sub forma unor ciuperci cu înălțimi de peste 1.000 m, ajungând de multe ori chiar până la suprafața pământului (cazul localităților cu vechi exploatări de sare menționate mai sus). La Turda ciuperca de sare are o înălțime de circa 1.200 m.

Dovezi arheologice sigure ale exploatării sării la Durgău-Turda există din perioada preromană (50 î.C.-106 d.C.) . Romanii (106-274 d.C.) au exploatat sarea la Durgău în camere piramidale de 17-34 m adâncime si 10-12 m lățime. În afara masivului de sare de la Durgău, Romanii au exploatat si masivul de sare învecinat de la Băile Romane (în zona ștrandului actual). Volker Wollmann în monografia sa asupra mineritului subliniază prezența în imediata apropiere a zăcămintelor de sare, de fiecare dată, a unei fortificații romane. Castrul roman Potaissa a apărat exploatările de sare de la Turda. Romanii lucrau numai la suprafață, în gropi patrulatere, până la o adâncime de 12-15 m, de unde sarea se putea scoate ușor pe punți alunecoase și cu aparate simple de ridicat, după care o părăseau și începeau alta. Așa au extras romanii sarea peste tot în Ardeal, iar excavațiile părăsite au devenit lacuri.

După retragerea romanilor în anul 274, până în secolul al XI-lea, nu există dovezi certe că extracția sării ar fi continuat.

În primul document cunoscut până în prezent cu referire la sarea de la Turda, emis de cancelaria maghiară în anul 1075, este menționată vama ocnelor de sare de la Turda (Torda) într-un loc de lângă râul Arieș „qui dicitur hungarice Aranas (Aranyos), latine autem Aureus” („în locul ce se cheamă pe ungurește Aranyos, iar pe latinește Aureus”)  Acest punct de vamă era situat în preajma fostului pod roman (folosit în tot timpul Evului Mediu, până la finele sec. XVIII), pe amplasamentul așezării fortificate de mai târziu numită Szentmiklos (Sf. Nicolae).

În cursul secolului al XIII-lea este pomenită explicit existența ocnei de la Durgău-Turda. Astfel, la 1 mai 1271, se dăruia capitului Episcopiei de Transilvania „ocna de sare de la Durgău-Turda (Dörgö-Torda)

Exploatarea sării din Salina Turda a fost sistată definitiv în anul 1932, din cauza dotării tehnice primitive, a randamentului scăzut și a concurenței altor saline ardelene.

Salina Turda s-a redeschis în anul 1992 (în scop turistic si curativ) și este vizitabilă tot timpul anului. Se pot vedea fostele mine IosifTerezia si Rudolf. Demne de văzut sunt și utilajele medievale bine conservate din mină (unice in Europa), cum ar fi fierăria, crivacul și moara de sare. De asemenea, Altarul (cioplit în peretele de sare) și Scara Bogaților (o scară lucrată filigranat in lemn).

Cu sprijinul financiar al Uniunii Europene în anul 2009 s-au desfășurat lucrări ample de amenajare a Salinei Turda, în scop turistic și curativ. Inaugurarea a avut loc în ianuarie 2010, după 2 ani de lucrări și 6 milioane de euro investiți.[13] Salina Turda deține în prezent săli de tratament, un amfiteatru, săli de sport, dar și o „roată panoramică”, de unde se pot admira stalactitele din sare.[13]

Între 2012 – 2014 a fost executat un tunel de legătură între mina Terezia și mina Iosif, în lungime de 50 m, în scopul includerii în circuitul turistic și a minei Iosif, nedeschisă până acum accesului public.

Castelul Corvinilor, Hunedoara

Castelul Hunedoarei, numit și Castelul Corvinilor sau al Huniazilor, este cetatea medievală a Hunedoarei, unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România.

Este considerat unul dintre cele mai frumoase castele din lume, fiind situat în „top 10 destinații de basm din Europa”.

Castelul Hunedoarei este cea mai mare construcție medievală cu dublă funcționalitate (civilă și militară) din România aflată încă „în picioare”

Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea de Ioan de Hunedoara pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaști. Este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane și un donjon. Acoperișurile sunt înalte și acoperite cu țiglă policromă. Castelul a fost restaurat și transformat în muzeu.

Cetatea a fost una dintre cele mai mari și vestite proprietăți ale lui Ioan de Hunedoara. Construcția a cunoscut în timpul acestuia însemnate transformări, servind atât drept punct strategic întărit, cât și drept reședință feudală. Cu trecerea anilor, diverșii stăpâni ai castelului i-au modificat înfățișarea, îmbogățindu-l cu turnuri, săli și camere de onoare. Galeria și donjonul – ultimul turn de apărare (turnul „Ne boisa” = Nu te teme), rămase neschimbate de pe timpul lui Ioan de Hunedoara, precum și Turnul Capistrano (după numele lui Ioan de Capistrano, un vestit călugăr franciscan) reprezintă câteva dintre cele mai semnificative părți ale construcției. Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepții), Turnul buzduganelorBastionul alb care servea drept depozit de bucate și Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereți (printre ele se găsesc și portretele domnilor Matei Basarab din Țara Românească și Vasile Lupu din Moldova). În aripa castelului numită Matia se mai deslușește destul de vag, o pictură referitoare la legenda cu corbul de la care se zice că își trag numele urmașii lui Ioan de Hunedoara (Corvini). În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Ioan de Hunedoara, se află o fântână adâncă de 30 de metri. Conform legendelor, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu s-au ținut de cuvânt. Se spunea că inscripția de pe zidul fântânii inseamnă „Apă ai, inima n-ai”. În realitate, conținutul descifrat de specialiști este Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică

Accesul la Castelul Corvinilor se poate realiza pe DN7 (E15) până în dreptul localității Sântuhalm, dinspre est sau vest, iar de acolo urmând DJ 687 până în orașul Hunedoara. Intrarea se face dinspre localitatea Sântuhalm urmând bulevardele Traian, Republicii și Libertății. Vezi harta: Geografic monumentul este situat în centrul județului Hunedoara, în partea sud-vestică a Municipiului Hunedoara, pe ultimele ramificații estice ale munților Poiana Ruscă.

În anul 2014, castelul a fost vizitat de peste 230.000 de turișt.

Castelul Bran

Castelul Bran este un monument istoric și arhitectonic situat în Pasul Bran-Rucăr, la 30 de kilometri de Brașov.

Un document emis de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) la 17 noiembrie 1377 în Zvolen confirmă sașilor din Scaunul Brașovului (totaque communitas Saxonum sedis Brassouiensis) dreptul de a ridica, conform promisiunii, pe cheltuiala și cu meșterii lor, o nouă cetate de piatră la Bran (promiserunt novum castrum in lapide Tydrici edificare). Cu această ocazie, regele promite brașovenilor că, dacă Țara Românească va ajunge „în mâinile noastre”, atunci vama va fi mutată de la Rucăr (Ruffa Arbor) la Bran. Referința din textul documentului din 1377 cu privire la o „nouă cetate de piatră”, permite deducția că fortificația de piatră, ce urma să fie edificată pe acest loc, a fost precedată de o întăritură de graniță mai veche. Această cetate, probabil din lemn, a fost ridicată de cavalerii teutoni între 1211-1225. Ea este atribuită magistrului Theodorikus. În secolul al XIII-lea, teritoriul cetății Bran a fost supus jurisdicției comitatului regal de Alba Iulia.

În anul 1395, Sigismund de Luxemburg, împărat german și rege al Ungariei, a folosit castelul Bran ca bază strategică pentru o incursiune în Țara Românească, în urma căreia l-a îndepărtat pe voievodul Vlad Uzurpatorul, rivalul lui Mircea cel Bătrân, vasalul său.

În 1407, Sigismund îi acordă lui Mircea stăpânirea castelelor Bran (fără domeniul aferent) și Bologa. Branul rămâne sub autoritatea Țării Românești până în 1419.

În anul 1427, castelul Bran a trecut din proprietatea scaunului Brașovului în cea a Coroanei Ungariei, care a finanțat lucrările de fortificare și de extindere. În 1498, cetatea Branului a fost închiriată de regalitatea maghiară către Scaunul Brașovului.

În 1920, Consiliul Orășenesc Brașov a donat castelul Reginei Maria a României, în semn de recunoștință față de contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri. La moartea Reginei, în 1938, castelul a fost moștenit de către fiica sa preferată, principesa Ileana, căsătorită cu un membru al fostei familii imperiale de Habsburg. După 1948, Castelul Bran a fost naționalizat și a intrat în proprietatea statului român. Castelul a fost deschis vizitelor publice începând cu 1956, fiind amenajat ca muzeu de istorie și artă feudală. În 1987, a intrat în restaurare, lucrare finalizată în linii mari în 1993. Castelul se redeschide ca muzeu și reintră în circuitul turistic.

La 18 mai 2006, după o perioadă de proceduri juridice, castelul este retrocedat legal moștenitorilor din familia de Habsburg. Cu toate acestea, statul român, prin Ministerul Culturii, îl va administra tranzitoriu și în următorii trei ani.

La data de 1 iunie 2009, castelul intră pe deplin în posesia moștenitorilor Principesei Ileana: Arhiducele Dominic de Habsburg, Arhiducesa Maria Magdalena Holzhausen și Arhiducesa Elisabeta Sandhofer

Castelul Bran se situează la mai puțin de 30 km de Brașov, pe șoseaua ce pornește din vechiul cartier Bartolomeu și leagă Brașovul de Câmpulung. Castelul Bran este construit pe o stâncă, într-un punct cheie din punct de vedere strategic.

În prezent, în muzeul de patru etaje sunt expuse colecții de mobilier, costume, arme și armuri, iar Domeniul Bran cuprinde, de asemenea, Parcul Regal cu cele două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului și Casa Principesa Ileana.

În anul 2000, Castelul Bran a fost revendicat de Arhiducele Dominic de Habsburg și de surorile sale, Maria Magdalena Holzhausen și Elisabeth Sandhofer, moștenitorii principesei Ileana, de la care castelul fusese în 1948 trecut în proprietatea statului.

În luna mai 2006, aceștia au devenit proprietarii castelului și ai domeniului aferent, în urma unei decizii guvernamentale de retrocedare

Statul român a păstrat administrarea castelului pentru încă 3 ani, până în 18 mai 2009. Înaintea retrocedării, Ministerul Culturii a dispus mutarea colecțiilor aparținând statului român de la Castelul Bran la Vama Medievală. Pentru a putea redeschide muzeul, familia de Habsburg a remobilat castelul cu obiecte din colecția personală. Redeschiderea oficială muzeului s-a realizat la 1 iunie 2009

Petre Tutea
Motto Platforma
"Poporul Roman e una din minunile lui Dumnezeu in marsul Lui pe pamant."

- Petre Tutea



Soft Tehnica + Unitatea de Suport pentru Mediu si Arii Protejate
Platforma online realizata de

Soft Tehnica in colaborare cu Unitatea de Suport pentru Mediu si Arii Protejate